În calendarul popular românesc, octombrie era luna în care toamna începea să-și arate adevărata față. Recoltele erau în mare parte strânse, diminețile aduceau tot mai des brumă, turmele se pregăteau pentru sezonul rece, iar gospodăria trebuia pusă în ordine înaintea iernii.
Nu întâmplător, unul dintre vechile nume ale lunii era Brumărel sau Brumarul Mic.
Dacă septembrie era luna roadelor și a culesului, octombrie era mai ales luna pregătirii pentru frig.
Brumărel, luna primelor dimineți albe
Numele popular al lunii vine de la bruma care începea să acopere câmpurile și grădinile.
Pentru oamenii care își organizau viața după ritmul naturii, apariția brumei nu era doar un fenomen meteorologic. Era un semn foarte clar că timpul muncilor agricole se apropia de sfârșit.
Se terminau culesurile, se puneau proviziile la adăpost, se pregăteau lemnele și gospodăria, iar animalele începeau să fie aduse tot mai aproape de sat.
Anul se muta încet din câmp spre casă.
Vara lui Mioi, ultimele zile blânde
La începutul lui octombrie putea continua perioada cunoscută în tradiția populară drept Vara lui Mioi, începută la sfârșitul lunii septembrie.
Era acea scurtă revenire a vremii frumoase după primele zile reci de toamnă.
Pentru agricultori și păstori, câteva zile calde în plus erau binevenite. Mai puteau fi terminate muncile rămase, puteau fi strânse ultimele recolte și se putea pregăti gospodăria înaintea ploilor și frigului.
Vara lui Mioi păstrează una dintre acele denumiri populare care descriu foarte simplu și frumos un fenomen pe care îl observăm și astăzi: câteva zile neașteptat de calde în mijlocul toamnei.
14 octombrie și calendarul pastoral
În jurul datei de 14 octombrie, lumea pastorală intra într-o nouă etapă.
Este perioada asociată în calendarul tradițional și cu Nunta Oilor, legată de ciclul de reproducere al turmelor.
Pentru comunitățile de păstori, asemenea momente erau extrem de importante. Viața turmei avea propriul calendar, iar de respectarea lui depindeau efectivele și traiul familiei în anul următor.
De aceea, multe dintre sărbătorile toamnei sunt greu de înțeles dacă le desprindem de păstorit.
Lucinul și lupii
Pe 18 octombrie, calendarul popular păstrează o sărbătoare mai puțin cunoscută astăzi: Lucinul.
Ziua era legată în special de protejarea turmelor împotriva lupilor.
În unele zone exista obiceiul de a încleșta dinții pieptenilor folosiți la prelucrarea lânii. Gestul avea o semnificație simbolică: așa cum dinții pieptenelui erau închiși, tot astfel trebuia să rămână și gura lupului.
Pentru noi poate părea o simplă superstiție. Pentru păstorul care își ducea animalele în apropierea pădurilor, pericolul era însă foarte real.
De aceea, lupul ocupă un loc atât de important în calendarul popular românesc.
Îl întâlnim în septembrie, la Tecle și Berbecari, reapare în octombrie și devine unul dintre personajele centrale ale tradițiilor din noiembrie.
24 octombrie: Focul lui Sumedru
Unul dintre cele mai spectaculoase obiceiuri ale toamnei românești este Focul lui Sumedru, aprins în ajunul sărbătorii de Sân-Medru.
În seara de 25 spre 26 octombrie după calendarul actual al sărbătorii Sfântului Dumitru, în anumite zone ale țării se aprindeau focuri mari pe dealuri sau în apropierea satelor.
Focul marca trecerea către sezonul rece.
În jurul lui se adunau oamenii comunității, iar în unele locuri tinerii săreau peste foc. Copiii primeau fructe, mere, nuci sau covrigi, iar resturile focului puteau căpăta o utilizare simbolică.
Tăciunii erau uneori luați și duși în livezi, în credința că astfel pomii vor rodi mai bine în anul următor.
În spatele obiceiului se află una dintre cele mai vechi imagini ale culturii tradiționale: focul aprins la schimbarea anotimpurilor.
El încălzește, luminează, protejează și marchează trecerea dintre două perioade ale anului.
Sân-Medru și începutul iernii pastorale
Sân-Medru, sărbătorit la 26 octombrie, era unul dintre marile repere ale calendarului pastoral.
Dacă Sângiorzul din primăvară deschidea sezonul pastoral, Sân-Medru îl închidea.
În această perioadă se terminau anumite înțelegeri dintre proprietarii animalelor și ciobani, se făceau socotelile pentru sezonul trecut și se pregătea iernarea turmelor.
În vechiul calendar pastoral, anul era practic împărțit în două mari perioade: vara pastorală, între Sângiorz și Sân-Medru, și iarna pastorală, între Sân-Medru și următorul Sângiorz.
Octombrie devenea astfel o adevărată graniță în calendar.
Cum se spunea că va fi iarna?
Sân-Medru era și un moment potrivit pentru observarea semnelor vremii.
În lumea tradițională, prognoza nu venea din aplicații meteorologice, ci din experiența acumulată de generații și din observarea naturii.
Oamenii urmăreau frigul, vântul, norii, comportamentul animalelor și felul în care se prezenta vremea în anumite zile considerate importante.
Unele dintre aceste observații s-au transformat în credințe și proverbe populare.
Pentru o gospodărie care trebuia să treacă prin câteva luni de iarnă cu proviziile strânse peste vară, încercarea de a anticipa vremea nu era deloc o simplă curiozitate.
Octombrie, luna în care viața se muta spre casă
Privite împreună, tradițiile lunii octombrie spun aceeași poveste.
Câmpurile se goleau. Turmele coborau. Bruma apărea tot mai des. Pădurile își schimbau culoarea. Focul revenea în centrul gospodăriei.
Viața care peste vară se desfășurase în mare parte afară începea să se mute spre interior.
Poate tocmai de aceea Focul lui Sumedru este o imagine atât de potrivită pentru această perioadă. În jurul focului se întâlnesc două anotimpuri: unul care se încheie și altul care începe.
Există și aici o idee pe care o putem păstra din vechiul calendar românesc fără să inventăm semnificații moderne.
Septembrie ne vorbește despre recoltă. Octombrie vorbește despre pregătire.
Ai strâns ceea ce ți-a oferit anul. Acum trebuie să vezi ce păstrezi, ce protejezi și cum te pregătești pentru perioada care urmează.
Pentru oamenii de altădată, toate acestea erau lucruri foarte concrete: hrană, animale, lemne, adăpost și foc.
Dar principiul a rămas surprinzător de actual.
Brumărel este luna în care natura încetinește, iar omul începe să-și mute atenția dinspre lumea din afară spre propria casă.