Astăzi, septembrie înseamnă începutul toamnei, revenirea la ritmul obișnuit după vară și primele dimineți răcoroase. În lumea satului românesc de altădată, schimbarea era mult mai profundă. Septembrie era una dintre lunile de hotar ale anului, momentul în care oamenii începeau să se pregătească pentru partea rece a anului.
Schimbarea anotimpului era observată direct în natură: lumina zilei scădea, nopțile deveneau mai reci, anumite vietăți începeau să dispară, se culegeau viile și livezile, iar turmele intrau într-o nouă etapă a ciclului pastoral.
Din toate acestea s-a format un calendar popular bogat în sărbători, credințe și obiceiuri, dintre care multe s-au păstrat până aproape de zilele noastre.
De ce septembrie se numea Răpciune, Vinițel sau Vinimeri?
În calendarul popular românesc, lunile nu purtau întotdeauna numele pe care le folosim astăzi.
Septembrie era cunoscut în diferite regiuni sub nume precum Răpciune, Vinițel sau Vinimeri.
Denumirile sunt strâns legate de ceea ce se întâmpla în această perioadă. Vremea începea să se răcească, viile ajungeau la maturitate, începea culesul strugurilor și pregătirea vinului, iar gospodăriile se umpleau cu roadele strânse pentru iarnă.
Septembrie era astfel o lună a belșugului, dar și una dintre cele mai ocupate perioade ale anului.
Oamenii culegeau, uscau, conservau și depozitau. Se pregăteau semințele, se strângeau fructele și plantele, se făceau provizii și începeau pregătirile gospodăriei pentru vremea rece.
În calendarul tradițional, toamna nu începea prin golire, ci prin recoltă.
8 septembrie: Sântămăria Mică și sfârșitul verii
Unul dintre primele praguri importante ale lunii era Sântămăria Mică, pe 8 septembrie.
În calendarul popular, această perioadă marca sfârșitul verii și începutul mai evident al muncilor de toamnă.
Pentru comunitățile agricole și pastorale asemenea repere aveau o importanță practică. Calendarul nu era separat de viața cotidiană. Sărbătorile indicau adesea momentul potrivit pentru anumite munci, schimbări ale vremii sau etape din creșterea animalelor.
De acum înainte, semnele toamnei deveneau tot mai clare.
14 septembrie: Ziua Crucii și credința că „se închide pământul”
Una dintre cele mai interesante zile ale lunii este 14 septembrie, Ziua Crucii.
Peste semnificația creștină a sărbătorii s-au suprapus sau s-au păstrat numeroase credințe populare legate de schimbarea naturii.
În tradiția populară se spunea că în această perioadă „se închide pământul”.
Șerpii, insectele și alte vietăți începeau să se retragă în ascunzișurile lor pentru perioada rece. În unele zone, ziua era cunoscută și sub numele de Ziua Șarpelui, existând credințe despre adunarea șerpilor înainte de retragerea lor pentru iarnă.
Dincolo de imaginarul popular, observația avea o bază foarte concretă. Oamenii vedeau cum, odată cu răcirea vremii, lumea vie începea să-și schimbe comportamentul.
Tot în această perioadă erau culese ultimele plante considerate bune de leac, înainte ca vegetația să intre în declinul specific toamnei.
Echinocțiul și schimbarea luminii
În a doua parte a lunii are loc și echinocțiul de toamnă, momentul astronomic după care nopțile devin mai lungi decât zilele.
Este important însă să nu proiectăm automat asupra satului românesc ideea modernă a unor „ritualuri de echinocțiu”. Calendarul popular era organizat în jurul propriilor sărbători și repere.
Pentru omul tradițional, schimbarea luminii era observată mai ales prin efectele sale: răcirea nopților, ritmul muncilor, comportamentul animalelor și apropierea iernii.
24 septembrie: Teclele, focul și lupii
Spre sfârșitul lunii intrăm într-o zonă foarte interesantă a imaginarului popular românesc.
Pe 24 septembrie erau Teclele.
În credința populară, Teclele erau considerate primejdioase pentru foc și lupi. Ziua era respectată în special pentru protejarea gospodăriei și a turmelor.
În diferite zone existau interdicții privind anumite activități casnice. Nu se lucra lâna sau pielea, nu se mătura ori nu se arunca cenușa, obiceiurile variind de la o comunitate la alta.
Astăzi le-am numi superstiții. În lumea în care au apărut aveau însă și o explicație foarte practică.
Pădurea era aproape de sat, turmele reprezentau o parte esențială a averii unei familii, iar lupii constituiau un pericol real. Focul putea distruge într-un timp foarte scurt o gospodărie construită în mare parte din lemn și alte materiale inflamabile.
Protecția împotriva focului și a animalelor sălbatice era, așadar, o preocupare permanentă.
Berbecarii și Filipii: zilele lupului
Teclele erau urmate de alte zile importante ale calendarului pastoral, cunoscute sub numele de Berbecari sau Filipi.
Aici întâlnim unul dintre cele mai fascinante personaje ale mitologiei și credințelor populare românești: lupul.
Lupul apare în numeroase sărbători de peste an, iar anumite zile erau respectate special pentru ca turmele și gospodăriile să fie ferite de atacurile sale.
Nu trebuie să uităm că pentru comunitățile pastorale lupul nu era doar o ființă simbolică. Era un animal prezent în mediul în care oamenii trăiau.
De aici s-a format în timp o întreagă rețea de credințe, interdicții și sărbători asociate lui.
Calendarul lupului devine și mai vizibil în lunile următoare, în special în noiembrie, odată cu Filipii de Toamnă și Sântandrei.
Năpustitul Berbecilor
Sfârșitul lunii septembrie avea o semnificație aparte și pentru păstorit.
Unul dintre momentele importante era Năpustitul Berbecilor, când berbecii erau introduși din nou în turmele de oi pentru împerechere.
Este un exemplu foarte bun despre felul în care calendarul popular urmărea ciclurile reale ale vieții.
Sărbătorile, anotimpurile, agricultura și creșterea animalelor nu erau lumi separate. Toate făceau parte din același ritm.
Pentru o comunitate pastorală, asemenea momente influențau direct anul următor și continuitatea turmei.
Vara lui Mioi: ultima întoarcere a verii
Tot la sfârșitul lunii apare una dintre cele mai frumoase denumiri păstrate în calendarul popular: Vara lui Mioi.
Este asociată unei perioade scurte de vreme mai caldă, apărută după primele semne serioase ale toamnei.
Pentru oamenii care depindeau de agricultură, câteva zile frumoase în plus puteau fi foarte importante. Mai exista timp pentru terminarea muncilor, strângerea recoltelor rămase sau pregătirea gospodăriei înainte de ploile și frigul toamnei târzii.
De aceea, Vara lui Mioi poate fi privită ca ultima răsuflare a sezonului cald înainte ca toamna să se instaleze definitiv.
Ce însemna, de fapt, septembrie?
Dacă privim împreună toate aceste tradiții, apare o imagine mult mai interesantă decât simplul „început al toamnei”.
Septembrie era luna în care oamenii culegeau, alegeau, depozitau și protejau.
Se strângeau strugurii și fructele. Se pregăteau proviziile. Se urmărea vremea. Turmele intrau într-un nou ciclu. Animalele sălbatice își schimbau comportamentul. Plantele începeau să se retragă.
Întreaga natură anunța apropierea unei alte perioade a anului.
Poate tocmai aici găsim o perspectivă interesantă și pentru prezent.
În ultimii ani, toamna este asociată frecvent cu ideea de „a renunța la ceea ce nu ne mai servește”. Este o interpretare modernă și foarte răspândită, dar calendarul popular românesc ne oferă o perspectivă diferită.
Toamna începea prin recoltă.
Mai întâi vedeai ce a rodit.
Apoi alegeai ce este bun.
Și aveai grijă să păstrezi ceea ce urma să-ți fie de folos mai târziu.
Este o idee simplă, născută din viața practică, dar care a rămas surprinzător de actuală.
Septembrie ne amintește că înainte de a ne gândi la ceea ce vrem să lăsăm în urmă, merită uneori să vedem ce am construit, ce a crescut și ce merită dus mai departe.
Pentru oamenii satului românesc, schimbarea anotimpului nu începea într-o anumită zi din calendar. Era citită în lumina care scădea, în aerul dimineții, în plante, în animale și în pământ.
Septembrie era luna în care lumea începea încet să se strângă spre interior, iar omul se pregătea odată cu ea.